sábado, 10 de septiembre de 2011

Spre Islamul în limba româna

Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fondată în secolul al VII-lea în peninsula Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite, de către profetul Muhammad şi bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran. Pe parcursul timpulu s-a răspîndit pe un un larg teritoriu care se întinde în Europa, Asia şi Africa de Nord. Centrul religios se află în oraşele sfinte Mecca şi Medina.
Cuprins:
• 1 Etimologie
• 2 Precizări terminologice
• 3 Izvoare principale
o 3.1 Coranul
o 3.2 Sunna (Cutuma)
• 4 Dogmă şi credinţă
o 4.1 Şase articole ale credinţei
 4.1.1 Allah
o 4.2 Profeţi
o 4.3 Eschatologia islamică
• 5 Organizare
o 5.1 Autoritate religioasă
• 6 Legea islamică
o 6.1 Obligaţiile musulmanului
o 6.2 Al-kaba’ir - Marile păcate
o 6.3 Calendarul islamic
• 7 Ramuri ale islamului
o 7.1 Sunniţii
• 7.2 Kharigiţii

Etimologie
Islam (ar.:اسلام islam) şi musulman (ar.: مسلم muslim) sunt două derivate, primul, nume de acţiune, al doilea, participiu activ, de la verbul أسلم aslama "a se supune", aşadar sensul lor fiind de "supunere", respectiv de "supus", subînţelegându-se, faţă de Dumnezeu. Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are sensul de "integritate", "desăvârşire", "sănătate", "pace", "tihnă" etc. Un cuvânt derivat de la aceeaşi rădăcină سلام salām "pace", "tihnă", "mântuire" este folosit de musulmani în formula de salut السلام عليك as-salāmu 'alaikum (pacea/mântuirea fie asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare a păcii întru Dumnezeu".[1]
Precizări terminologice
Având în vedere desele confuzii între diverşii termeni care au legătură cu islamul, sunt necesare următoarele precizări terminologice:[2]
Islam: religia islamică sau musulmană.
Ummah: comunitatea islamică formată din totalitatea musulmanilor.
Islamism: termen inventat de Voltaire, care, în definiţia sa contemporană, se referă la versiunea radical extremistă a islamului politic. De foarte multe ori în mass media, islamul este confundat cu islamismul.
Mahomedanism: termen învechit prin care era desemnată religia islamică, ieşit din uz.
Islamic: adjectiv cu sensul de "ce aparţine islamului (fie religiei, fie comunităţii)".
Islamolog: specialist în islam.
Islamologie: ştiinţa care se ocupă cu studierea islamului.
Islamist: musulman fundamentalist care propagă politica radicală bazată numai pe Coran.
Izvoare principale
Coranul
Coranul (în araba : Qur'an) este cartea sfântă a islamului. În original se numeşte قرآن şi înseamnă "recitare". Deşi este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Coranul a fost revelat, conform tradiţiei islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 şi moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelaţiile, unii dintre însoţitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplaţi de cămilă.
Schematic, versiunea tradiţiei a faptelor, spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bekr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin Thabit să strângă şi să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Usman, între anii 650 şi 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferenţele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului, şi a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiţie, Coranul fiind rodul unei munci redacţionale ale cărturarilor islamici aflaţi în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.

Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman") organizează revelaţiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului şi cele mai scurte la sfârşit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiştii au încercat să aşeze capitolele în ordine cronologică, şi printre musulmani există un consens privind impărţirea capitolelor în cele revelate la Mecca şi cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII - Al-Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.
Deoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele şi care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferenţieze literele izomorfe, şi deoarece existau tradiţii diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la islam, exista o neînţelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani dupa Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor şi citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate şapte variante canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare şi la decuparea textului - scris fără punctuaţie - în propoziţii), diferenţele dintre acestea fiind considerate minore, fără să afecteze textul.
Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, în 1923.
Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic şi până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliţii au susţinut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenţii lor, din diferite şcoli, au pretins eternitatea şi perfecţiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia aş'arită (care a devenit predominantă) susţine eternitatea Coranului şi faptul că el nu a fost creat. Totuşi, unele mişcări moderne din cadrul islamului se apropie de poziţia mu'tazilită.
Cei mai multi musulmani privesc Coranul cu veneraţie, înfăşurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt şi spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obişnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran. Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea personală şi viaţa în comunitate, un adevăr istoric şi ştiinţific.
Tipărirea în masă a Coranului în arabă şi traducerea în alte limbi sunt considerate facilităţi moderne.
Sunna (Cutuma)
A doua sursă a legii islamice, după Coran, este Sunna. Sunna (ar.: سنة sunna “conduită”, în cazul de faţă, conduita profetului Muhammad) se constituie din spusele şi faptele profetului Muhammad, aşa cum sunt ele cuprinse în hadīth-uri (termen redat prin "tradiţii") pe care se bazează jurisconsulţii şi teologii pentru a preciza mai bine conţinutul legii islamice, izvorâtă din Coran. Sunna cuprinde spusele profetului Muhammad şi faptele acestuia şi ale unora dintre însoţitorii săi, pe care le-a aprobat.
Sensul general al cuvântului hadīth (ar.: حديث) este acela de povestire, pildă, spusă memorabilă transmisă de-a lungul generaţiilor. Culegerile de hadīth-uri se bazează pe o moştenire eminamente orală, deoarece profetul Muhammad interzisese notarea propriilor sale cuvinte pentru a nu fi confundate cu textul coranic revelat. Cele mai cunoscute şi apreciate culegeri de hadīth-uri sunt: Sahīh-ul (Autentic) Al-Bukhari (m. 870), Sahīh-ul lui Muslim (m. 875), cunoscute împreună sub numele de As-Sahīhāni (Cele două autentice).
Hadīth-ul, din punct de vedere al formei, se compune din două părţi.
• Lanţul martorilor sau al garanţilor şi textul propriu-zis. Lanţul (ar.: إسناد isnād, سند sanad, سلسلة silsila) este o înşiruire de martori sau garanţi de o înaltă probitate. Lanţul începe cu menţionarea ultimului garant, contemporan cu autorul care povesteşte hadīth-ul, şi urcă, apoi, din generaţie în generaţie până la un însoţitor cunoscut al profetului Muhammad care l-a văzut pe acesta, într-o situaţie dată, procedând într-un anumit fel sau decretând un anume lucru. Pentru ca hadīth-ul să fie considerat autentic (ar. صحيح sahīh), lanţul de garanţi trebuie să fie neîntrerupt. Dacă lanţul nu este complet, adică are puncte ce pot fi contestate, atunci hadīth-ul respectiv este considerat slab (ar.: ضعيف da’īf), iar dacă lanţul nu are nici o consistenţă, atunci hadīth-ul respectiv este declarat fals (ar.: مزور muzawwar).
• Textul propriu-zis (ar.: متن matn) relatează într-un mod extrem de concis o spusă sau o atitudine a profetului.
Dogmă şi credinţă
Musulmanii consideră că Dumnezeu (în arabă اﷲ) a revelat în mod direct cuvântul Său către omenire prin Muhammad (circa 570–632) şi alţi profeţi, printre care Adam, Avraam, Moise şi Iisus. Baza credinţei islamice se găseşte în shahādatān ("două mărturii"): lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — "Nu există (dumne)zeu în afară de Dumnezeu; iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu". Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să recite şi să creadă aceste cuvinte. Sunniţii privesc această formulă ca pe unul din cei Cinci stâlpi ai islamului.
Musulmanii consideră că principala înregistrare scrisă a revelaţiei către omenire este Coranul, pe care îl consideră perfect, reprezentând revelaţia finală a lui Dumnezeu. Musulmanii cred că părţi ale Bibliei şi ale Torei au fost pierdute, interpretate greşit sau distorsionate de credincioşi. Din această perspectivă Coranul este văzut ca o corectură adusă carţilor sfinte iudaice şi creştine.
Musulmanii susţin că islamul conţine în esenţă aceeaşi credinţă ca a tuturor trimişilor lui Dumnezeu omenirii de la Adam, Coranul codificând revelaţia finală a lui Dumnezeu. Învăţătura islamică vede iudaismul şi creştinismul ca derivând din învăţăturile unora din aceşti profeţi - în special Avraam - şi recunoaşte rădăcinile lor avraamice, în timp ce Coranul îi numeşte Oameni ai Cărţii.
Şase articole ale credinţei
Există şase credinţe elementare împărtăşite de toţi musulmanii:
1. Credinţa în Dumnezeu, singurul demn de veneraţie.
2. Credinţa în toţi profeţii şi trimişii lui Dumnezeu.
3. Credinţa în cărţile trimise de Dumnezeu.
4. Credinţa în îngeri.
5. Credinţa în Ziua Judecăţii (Al-din) şi în înviere (Al-Qiyama).
6. Credinţa în destin (Qadaa şi Qadar în arabă). (Aceasta nu inseamnă că un om este predeterminat în acţiuni sau să trăiască o anumită viaţă. Dumnezeu i-a dat liberul arbitru pentru a-i permite să ia decizii.)
Crezul musulman (traducere aproximativă):
"Cred în Dumnezeu; şi în Îngerii Săi; şi în Scripturile Sale; şi în trimişii Săi; şi în Ziua de Apoi; şi în Soartă, că Binele şi Raul sunt de la Dumnezeu, şi în Înviere după moarte. Mărturisesc că nu există nimic demn de veneraţie în afară de Dumnezeu; după cum mărturisesc că Muhammad este trimisul Său."
Allah
Allah este un alt cuvânt arab, şi este numele sfânt al divinităţii. Un musulman trebuie să folosească denumirea de Allah şi nu de Dumnezeu. Numele Lui a fost folosit de toţi Profeţii, de la Adam până la Muhammad. El reprezintă comprimarea a două cuvinte arăbeşti: al (un articol hotărât=ul) şi illah (=Dumnezeu), adică Dumnezeul. Eliminând litera i, vei descoperi cuvântul Allah. În funcţie de poziţia sa, în propoziţia arăbească, acesta poate avea forma Allaha, care se apropie de denumirea din limba ebraică dată Creatorului, şi anume Elaha. Dar evreii folosesc greşit forma de plural Elahim, ceea ce denotă mai mulţi zei. Cuvântul Allaha se apropie mai mult de cuvântul din limba aramaică, ce-l desemnează pe Dumnezeu şi care a fost folosit de Iisus, şi anume Alaha.
În ipoteza că Allah ar veni de la al+ilah, reţinută de majoritatea filologilor, este mai puţin interesant pentru noi să vedem cum s-a făcut trecerea de la ilah la Allah; în schimb, originea şi semnificaţia cuvântului ilah, aşa cum au fost ele analizate de lexicografii arabi, aduc elemente importante pentru stabilirea ariei semantice a cestuia. Unii îl consideră pe ilah ca derivând de la ‘aliha/ya’lahu cu prepoziţia ‘ila, care înseamnă a căuta scăpare la: Allah este cel la care oamenii caută scăpare în nenorocire. Acelaşi verb are ca prim sens a fi uluit: măreţia lui Allah este uluitoare pentru oricine. Aliha mai are şi sensul de a adora; şi aici forma ilah are sens de participiu pasiv: cel adorat. O altă etimologie, mai ciudată, îl derivă pe ilah de la ‘aliha bi- a se statornici (undeva): Allah este neschimbător, statornic. Alţii îl derivă pe ilah de la waliha ila, a dori cu ardoare, a tânji după: Allah e dorit de inimile oamenilor. De la acelaşi verb, walah (numele verbal) poate însemna şi iubire puternică. Acesta are şi un înţeles complementar de: oamenii îl iubesc pe Allah, şi Allah îi iubeşte pe oameni.
În ipoteza că Allah vine de la al+lah, ipoteză puţin răspândită, lah ar veni de la LWH, care înseamnă fie a fi ascuns, învăluit (Allah ar fi numit astfel pentru că este ascuns privirilor noastre), fie a fi înălţat-Cel Preaînalt .
Conceptul fundamental în islam este unicitatea lui Dumnezeu (tawhid). Acest monoteism este absolut, nu relativ sau pluralistic în orice sens al cuvântului.
În arabă, Dumnezeu se numeşte Allah, o formă a al-ilah, sau "unicul dumnezeu". Allāh se traduce aşadar prin "Dumnezeu". Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică unitatea divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care se închină este acelaşi cu Dumnezeul iudeo-creştin. Totuşi, musulmanii resping teologia creştină privind doctrina Treimii care îl priveşte pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu), văzând aici o formă de politeism.
Nu există nicio imagine vizuală sau reprezentare a lui Dumnezeu în islam, deoarece o astfel de imagine artistică ar duce la idolatrie, care este interzisă. Mai mult, mulţi musulmani cred că Dumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea Sa bidimensională sau tridimensională. Musulmanii preferă să-l descrie pe Dumnezeu prin atributele divine menţionate în Coran, cunoscute drept "cele mai frumoase nume" (ar.: الأسـماء الحسنـى al-asmā’ al-husnā), în număr de 99 (sunt Cele 99 de nume ale lui Allah ca, de exemplu: Supremul, Milostivul, Înţeleptul, Înaltul).
Profeţi
Coranul prezintă modul în care Dumnezeu creează două clase de servitori umani: trimişi (rasūl în arabă), şi profeţi (nabĩ în arabă şi ebraică). În general, trimişii sunt categoria superioară, dar musulmanii consideră că toţi profeţii şi trimişii lui Dumnezeu sunt egali. Se spune că toti profeţii au vorbit cu divinitatea; doar cei care au primit o revelaţie majoră sunt numiţi trimişi.
Trimişi importanţi sunt consideraţi Adam, Noe (Nūh), Avraam (Ibrāhim), Moise (Mūsā), Iisus (Isā) şi Muhammad, toţi făcând parte dintr-o succesiune de oameni călăuziţi de Dumnezeu. Islamul cere credincioşilor să accepte cea mai mare parte a profeţilor iudeo-creştini, fără să facă distincţii între ei: "Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la Domnul său. El, laolaltă cu credincioşii, au crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în trimişii Săi. 'Noi nu facem deosebire între trimişii Săi'. Şi ei au spus: 'Ascultăm şi ne supunem!' (Coranul,II, 285) În Coran sunt menţionaţi 25 de profeţi.
Coranul (XXXIII, 40) îl prezintă pe Muhammad ca fiind ultimul dintre profeţii trimişi de Dumnezeu omenirii, numindu-l "pecetea profeţilor" (ar.: khātam an-nabiyīn). Cu toate acestea, au existat unele grupări ai căror conducători s-au proclamat succesori ai lui Muhammad sau ai căror membrii au făcut astfel de afirmaţii despre conducătorii lor.
Eschatologia islamică
Eschatologia islamică se ocupă, în egală măsură, de destinul individului şi de cel al întregii făpturi. Islamul, ca şi alte religii, predică învierea (ar.: al-qiyãma) trupească a morţilor, finalizarea unui plan divin al creaţiei, şi judecarea tuturor după fapte: cei ce au făcut fapte bune, vor fi răsplătiţi cu plăcerile raiului (ar.:ğanna), iar cei care au păcătuit vor fi pedepsiţi cu chinurile iadului (ar.: ğahannam, din ebraicul ge-hinnom sau "valea Hinnom").
Organizare
Autoritate religioasă
Există o autoritate oficială care să decidă dacă o persoană este acceptată sau eliminată din comunitatea de credincioşi, cunoscută ca Ummah. Islamul este deschis pentru oricine, indiferent de rasă, vârstă, sex sau credinţe anterioare. Nu este nevoie decât de credinţă în valorile centrale ale islamului. Această condiţie se îndeplineşte făcând mărturia de credinţă, fără de care o persoană nu poate intra în islam.
Legea islamică
Shari'a (ar.: šarī‘a "calea cea bună", avea în preislam sensul de "cărare ce duce la o oază", aşadar singura cărare care-i garanta viaţa celui ce-o urma) este legea islamică ce cuprinde totalitatea poruncilor lui Dumnezeu aşa cum au fost ele păstrate în Coran şi în Sunna (Cutuma, bazată pe hadīth-uri) sau deduse, uneori, prin alte mijloace (vezi mai jos "Ramurile islamului"). Erudiţii musulmani au elaborat o ştiinţă numită fiqh (jurisprudenţa islamică) referitoare la shari'a prin care se încearcă găsirea unor răspunsuri la toate problemele vieţii, de la cele mai simple şi banale, legate de cotidian, până la cele mai complicate, legate de doctrină. Legea se referă la cei "Cinci Stâlpi" ai islamului, la dogmă, la dreptul privat, la dreptul penal, la viaţa socială, familială, la interdicţii alimentare, la impunerea unei anumite vestimentaţii (mai ales în cazul femeilor) etc. Legea islamică se bazează pe cinci postulate care guvernează întreaga viaţă a unui musulman:
• datoria obligatorie (ar. : fard) care trebuie îndeplinită întocmai, aşa cum a fost prescrisă. fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie obligatorie este supus pedepsei lui Dumnezeu în Viaţa de Apoi şi pedepsei legiuitorului în această viaţă;
• îndatorirea (ar. : wāğib) sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca model faptele profetului Muhammad. Dacă musulmanul îndeplineşte îndatorirea va fi răsplătit, dacă nu o îndeplineşte nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent;
• lucrul îngăduit (ar. : halāl), ceva ce este permis, licit (în orice domeniu : alimentar, vestimentar, social etc.);
• lucrul nerecomandabil (ar. : makrūh, "detestabil", "scârbos"), un lucru pe care Legea l-a interzis, însă fară să insiste asupra acestei interziceri.
• lucrul interzis (ar. : harām), un lucru oprit total de către Legiutor, iar săvârvşirea lui atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât şi o pedeapsă în lumea aceasta.
Legea islamică la nivel de guvernare si justiţie socială se aplică doar acolo unde la conducere se află un guvern islamic.
Există şcoli diferite şi mişcări în cadrul islamului care permit o anumită flexibilitate. Mai mult, islamul este o religie foarte diversă pe măsură ce multe culturi l-au adoptat. În acelaşi timp totuşi, se pot decela anumite constante ale gândirii juridice islamice, care traverseaza atât timpul cât şi spaţiul. Explicaţia acestui fenomen stă în unicitatea surselor care stau la baza viziunii juridice a Legii islamice, şi deşi aceasta din urmă este interpretabilă şi modernizabilă, ea comportă totuşi anumite linii directoare greu de adus la zi, o dovadă fiind şi dificultăţile majore cu care se confruntă toate statele islamice în procesul lor de modernizare şi democratizare drepturile omului.
Obligaţiile musulmanului
Obligaţiile musulmanului se constituie, în primul rând, din "Cei Cinci Stâlpi" (ar.: al-arkan al-khamsa). Pentru ducerea la îndeplinire a acestor obligaţii, musulmanul trebuie să fie major şi cu mintea întreagă. De asemenea, înainte de a începe îndeplinirea uneia dintre obligaţii, el trebuie să-şi exprime (în sinea lui) intenţia (ar.: niyya) a ceea ce vrea să facă, adică să conştientizeze pe deplin actul respectiv. Din această cauză, îndeplinirea unei obligaţii este precedată de o serie de pregătiri (cum ar fi spălările rituale, de exemplu) care au exact această menire.
• Mărturisirea de credinţă (ar.: šahāda), prin care o persoană îşi exprimă apartenenţa la islam, şi care constă în afirmarea unicităţii lui Dumnezeu, al cărui trimis este Muhammad: lā ilāha illā allāh wa muhammad rasūlu-llāh "Nu existâ [dumne]zeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu".
• Rugăciunea (ar.: salāt),ce constă într-un ansamblu de gesturi - prosternări, îngenuncheri, înclinări - însoţite de rostirea unor formule rituale, se desfăşoară de cinci ori pe zi, în momente bine precizate, anunţate de muezin (fie direct prin vocea sa , fie printr-o înregistrare): rugăciunea din zori (subh), de la prânz (zuhr); de după-amiază ('isr), de dinainte de apusul soarelui (maġrib), de după lăsarea serii (išā). Vinerea, la prânz, are loc rugăciunea comunitară la moschee, rugăciune însoţită de predica (khutba) imamului.
• Postul (ar.: sawm), ce constă în abţinerea de la mâncare, băutură, relaţii sexuale pe timpul zilei (începând cu puţin înainte de răsăritul soarelui până după asfinţitul acestuia)pe tot parcursul lunii Ramadan, a IX-a lună a calendarului islamic.
• Dania (ar.: zakāt), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ţinute mai mult de un an, cu puţine excepţii, pentru fiecare musulman a cărui avere depăşeşte media, şi 10% sau 20% din producţia agricolă. Aceşti bani sau produse vor fi distribuite săracilor.
• Pelerinajul (ar.: hağğ), realizat în primele două săptămâni ale lunii dhū-l-hiğğa, la Mecca şi în împrejurimile sale, care este obligatoriu o dată în viaţă pentru cei care au posibilitatea materială.
Notă: Războiul sfânt (ar.: ğihād) a fost considerat al şaselea stâlp doar de către kharigiţi (vezi mai jos).
Al-kaba’ir - Marile păcate
În funcţie de cele cinci postulate enumerate mai sus, Legea islamică defineşte păcatele pe care ar putea să le săvârşească un musulman şi pedepsele care i se aplică de către comunitate, în afară de pedeapsa divină. Dintre aceastea cele mai grave, numitele al-kaba’ir "marile păcate" sunt (cf. Az-Zahabi, Al-kaba’ir):
• facerea de părtaşi lui Dumnezeu ;
• uciderea unui om;
• vrăjitoria;
• neîmplinirea rugăciunii;
• sodomia
• neachitarea daniei;
• neascultarea şi supărarea părinţilor;
• luarea de camătă;
• întreruperea postului în Ramadan fără justificare şi fără îngăduinţă;
• mărturia mincinoasă;
• sinuciderea;
• consumarea cărnii de mortăciune, a sângelui şi a cărnii de porc;
• şi încă multe altele.
Cel mai de temut păcat este « facerea de părtaşi lui Dumnezeu », căci prin aceasta se neagă însăşi esenţa religiei islamice « la ilāha illā allāh » nu există [dumne]zeu în afară de Dumnezeu : "Dumnezeu nu iartă să-i fie alăturaţi alţii, însă El iartă cui voieşte păcate mai puţin grele decât acesta" (Coran, IV, 48). Pedeapsa – dată pe aceasta lume – celui ce se face vinovat de un astfel de păcat este moartea. De altfel mare parte din păcatele mari sunt pedepsite fie cu moartea (de exemplu, şi sodomia este pedpsită cu moartea celor implicaţi), fie cu amputarea unor membre (mâini, picioare, urechi, de exemplu, pentru furt), fie cu biciuirea în public (de exemplu, pentru prostituţie).
Acestui prim păcat, Legea islamică, îi asociază şi apostazia şi blasfemia, ambele pedepsite cu moartea. Apostazia, convertirea unui musulman la altă religie, este lipsa de loialitate faţă de islam a oricui a făcut mărturisirea de credinţă. Blasfemia este lipsa de respect pentru principiile esenţiale ale islamului. Nu există o distincţie clară între aceste concepte, mulţi credincioşi considerând că nu poate exista blasfemie fără apostazie.
În perioada califatului islamic, apostazia era considerată trădare, si era tratată ca ofensă capitală, iar pedepsa cu moartea era executată sub autoritatea califului. In zilele noastre apostazia poate fi pedepsită cu moartea în ţări conduse de regimurile ce promovează islamul ca politică de stat.
Alte pedepse indicate de Shari'a (în funcţie de interpretare) pot să ducă la anularea căsătoriei cu un musulman, îndepărtarea copiilor, pierderea proprietăţii şi drepturilor de moştenitor sau alte sancţiuni.
În ultima perioadă, organizaţiile care apară drepturile omului încearcă să se implice într-un dialog cu autorităţile islamice pentru eliminarea acelor pedepse prevăzute de legea islamică, pedepse ce aduc o gravă atingere drepturilor fundamentale ale omului. Astfel de dialoguri se află încă la început, rezultatele nefiind încă vizibile.
Calendarul islamic
Calendarul islamic începe cu data 1 muharram, anul 1 hegira , dată care corespunde în calendarul solar gregorian cu data de 15 iunie 622 d. H., şi reprezintă începutul erei islamice marcată de strămutarea (ar. هجرة :hiğra) profetului Muhammad de la Mecca la Yathrib (viitoare Medina).
Anul islamic este un an selenar, format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un numar de zile egal cu un ciclu lunar complet. Ca atare, anul islamic numară 354 de zile, adica cu 11 zile mai puţin decât anul solar, folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca sărbătorile islamice raportate la calendarul solar sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme faţă de anul precedent.
Pentru a elimina decalajul ce se forma între cele două sisteme de calendare — cel islamic, selenar şi cel creştin, solar —- otomanii au introdus la 1 martie 1676 un calendar financiar lunaro-solar, prin care la fiecare trei ani lunari se mai adăuga o lună de 3o zile (aceasta era luna martie-bis). În felul acesta se puneau de acord cele două sisteme calendaristice, însă acest hibrid nu se folosea decat în domeniul financiar.
Ramuri al Islamului:
Marea schismă islamică din anii 655-661 pricinuită de luptele pentru conducerea califatului, numită în izvoarele islamice “Marea discordie”, stă la originea împărţirii musulmanilor în: sunniţi (90% dintre musulmani), kharigiţi (0,2%) şi şiiţi (9,8%), dintre care 80% se află în Iran.
Din aceste ramuri principale derivă aproximativ douăzeci de subramuri. Această divizare are la bază, în principiu, ponderea acordată în dreptul canonic (ar.: فقه fiqh) următoarelor surse: Coranul, Tradiţia profetului Muhammad (sunna), reflecţia şi consensul.
Sunniţii
Sunniţii sunt acei musulmani care perpetuează opţiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunităţii islamice drept o problemă de moştenire, după cum au refuzat să accepte că însuşirea dogmei şi a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt împărţiţi în patru şcoli sau rituri (ar. : مذهب madhhab „manieră de a merge”) care se recunosc reciproc : malekismul, hanefismul, şafiismul şi hanbalismul.
• Malekismul sau şcoala malekită, ce îl are drept fondator pe Malik bin Anas (m. 795), autorul primului tratat de drept islamic, Al-Muwattā (Cel simplificat), se bazează pe opinia personală raţională (ar.: رأى ra’y) şi pe raţionamentul prin analogie (ar.: قياس qiyās) mai mult decât pe Tradiţii. Malekismul este predominant în Maghreb, sudul Egiptului, Africa occidentală (inclusiv în Nigeria).
• Hanefismul sau şcoala hanefită, ce îl are drept fondator pe Abu Hanifa (700, Kufa – 767, Bagdad), acceptă, pe lângă izvoarele primare ale dreptului canonic, Coranul şi Tradiţiile, opinia personală raţională (ar.: رأى ra’y), atunci când nu se găseşte un precedent al cazului în discuţie în sursele amintite. Hanefismul este predominant în Turcia şi în regiunile aflate cândva sub dominaţie otomană, în afară de Maghreb şi Egipt. Musulmanii din Dobrogea sunt hanefiţi.
• Şafiismul sau şcoala şafiită, ce îl are drept fondator pe Aş-Şafi’ (m. 820), se bazează pe Tradiţii şi pe raţionamentul prin analogie, atunci când situaţia o cere. Consensul – ’iğmā‘– învăţaţilor (ar.: ‘ulamā’) este acceptat, fără să fie însă privilegiat. Şafiismul este majoritar în Indonezia, Malaezia, Filipine, Africa orientală, şi prezent, într-o oarecare măsură, în Egipt, Caucaz, Kurdistan, Asia Centrală, Yemen şi Palestina.
• Hanbalismul sau şcoala hanbalită, ce îl are drept fondator pe Ahmad bin Hanbal (mort în 855), respinge opinia personală şi raţionamentul prin analogie, pentru a elimina posibilitatea apariţiei inovaţiei păcătoase (ar.: بدعة bid‘a), limitându-se la o interpretare strict literală a Coranului şi a Tradiţiilor. Deşi această şcoală va intra în declin începând cu secolul al XIV-lea, sub otomani, ea va renaşte sub o nouă formă în secolul al XVIII-lea, prin mişcarea wahhabită sau salefită, iniţiată de Muhammad bin ’Abd al-Wahhab, pornind de la gândirea marelui teolog hanbalit Ibn Taymiyya (m. 1328). Islamul wahhabit este recunoscut ca religie oficială a Arabiei Saudite şi are o influenţă importantă in lumea islamică din cauza controlului saudit al oraşelor sfinte Mecca şi Medina, şi din cauza finanţării saudite a unor şcoli şi moschei din alte ţări.
Kharigiţii
Kharijiţii (ar.: خوارجة khawāriğa „secesionişti"), la început susţinători ai lui Ali, l-au părăsit în 657, considerându-l prea şovăielnic şi imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunităţii islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalităţii tuturor credincioşilor, ei cred că imamatul şi califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproşabil din punct de vedere moral şi religios. Puritani desăvârşiţi, kharigiţii îi exclud din islam pe toţi aceia care se fac vinovaţi de păcate grave. Descendenţi ai lor trăiesc astăzi în oazele din Mzab (Algeria), pe insula tunisiană Djerba, ca şi în Oman, sub numele de ibadiţi, unde reprezintă jumătate din populaţie.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Islam

No hay comentarios:

Publicar un comentario